Ireversibil

•28 August 2012 • Lasă un comentariu

Of cat mi-as dori uneori sa pot da timpul inapoi…

Sti momentul ala cand realizezi ca ai facut o greseala atat de mare incat iti taie respiratia? Momentul cand incepi sa negi ca s-a intamplat, si sa speri cu toata fiinta ta ca poti intoarce ceasul, ca poti face ceva ca totul sa se sterga, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat vreodata?…iar apoi vine clipa cand iti dai seama ca totul in lumea asta este ireversibil, sensul este unic, iar noi nu stim sa mergem cu spatele… Pentru asta exista consecinta, urmarea dureroasa din spatele greselii de care toti ne ascundem.

Cum pot eu ca fiinta umana sa nu mai gresesc? Cum pot eu sa invat din greseli, caci fie ele invatate se vor repeta in continuare? Cat sa ma straduiesc sa anticipez ce e bine si ce nu, inaintea fiecarui gest pe care il fac? Caci fiecare gest poate fi o greseala, fiecare lucru isi are urmarea lui, dar ce stiu eu despre asta?

Nimic nu stiu. Si nu o sa invat niciodata. Greselile se intampla, pur si simplu…e in natura noastra.

Neinteleasa tristete

•26 August 2012 • 1 comentariu

Tristetea e o stare, dar la fel de bine poate fi un viciu. E ceva ce te consuma, ce sti ca iti face rau, dar odata luat contactul cu ea, e greu sa o mai alungi. Tristetea o ascunzi, o simti in profunzime si devine greu de controlat cu timpul.

Dupa momentele fericite, tristetea te doboara, iti rupe picioarele, iti taie rasuflarea. Tristetea ti-o provoci singur, involuntar, dintr-o placere sinistra si macabra pastrata in subconstient. Nimeni nu te poate ferici si simti ca totul se poate prabusi in orice clipa. Porti constant o masca a zambetului sub care curg lacrimi ce cresteaza adanc sufletul.

Furia te cuprinde cand sti ca tristetea nu-si are rostul si locul.

Lumea nu cade, iar afara e soare…dar urmarile sunt grele si dependenta doare…

Paraziti

•14 August 2012 • Lasă un comentariu

Daca ar fi sa mor si cineva m-ar intreba daca vreau sa mai traiesc pe planeta asta as cadea in genunghi si as refuza implorand. 

Mi-e asa o scarba de gandirea umana care poate fi atat de diferita de la persoana la persoana. De ce as vrea sa mai traiesc intr-o lume in care se castiga bani pe urma chinuirii unor animale? De ce schingiuim niste suflete doar pentru ca ne sunt inferioare noua si noi avem puterea? Preferam sa ne folosim puterea si inteliganta in scopuri meschine, care nu fac decat sa distruga si sa deterioreze ceea ce avem in jurul nostru. Distrugem locul in care traim, distrugem intreaga planeta prin ignoranta si snobism. Noi suntem oamenii care inchidem ochii cand vedem ca altii mor de foame si de boala, inchidem ochii cand ne dam seama ca avem posibilitatea de a ajuta, si ne alaturam turmei de cretini pentru ca e cea mai simpla solutie.

De ce as vrea sa mai impart aerul pe planeta asta cu niste fiinte care isi scot copiii la cersit, cu niste fiinte care fac bani pe urma rapirii si obligarii la prostitutie a unor tinere carora li se fura dreptul la o viata normala? De ce sa mai vreau sa mai traiesc pe planeta asta inconjurata de oameni care ranesc ca se le fie lor bine? Si ce pot eu sa mai schimb acum in lumea asta, cand totul a ajuns atat de departe? Cum poate cineva sa schimbe snobismul si rautatea intr-o persoana? 

Sfarsitul lumii suna deprimant si terifiant, insa am ajuns sa imi doresc sa se intample asa ceva, si repede. Pentru mine sfarsitul lumii mi-ar placea sa insemne disparitia rasei umane care este cel mai groaznic parazit intalnit vreodata….caci asta suntem noi pentru Pamant, niste paraziti….care nu ne vom opri niciodata.

Goliciune

•23 Septembrie 2011 • Lasă un comentariu

Imi fac iluzii si sperante, planuri, incep lucruri fara sa le termin, si ma arunc in genunchi inainte sa ma impiedic.

Mi-e teama de umilinta, desi asta fac zilnic si ma consolez cu gandul ca ziua de maine va fi mai buna, iar ziua de maine devine ziua de ieri iar eu nu am realizat nimic, si tot aceeasi sunt.

Ma intreb mereu cine sunt de fapt, si cine incerc sa fiu, pe cine pacalesc, caci eu gandesc la fel, si nu pot tine pasul cu cei din jurul meu. Am mereu impresia ca eu raman in urma si mi-e extrem de greu sa ma adaptez la schimbarile din jur care se petrec incredibil de repede. De ce am mereu senzatia asta de goliciune, golul ala pe care nu il poti umple cu nimic altceva decat impresii gresite despre propria persoana? Unde e increderea oarba in propriile mele puteri, si unde sunt principiile solide dupa care sa-mi croiesc drumul?

Framantari de moment

•7 Mai 2011 • 4 comentarii

Arunc emotii si sentimente in stanga si-n dreapta, caut un colt de liniste, caut putina atentie, ascultare, mangaiere. Caut o multime de lucruri deodata si nu cred ca le voi gasi pe toate in acelasi loc. Incep sa pierd, incet, valori pe care le-am castigat in timp, valori care pentru altii nu semnifica nimic. Imi pierd sufletul drag mie, ii pierd si pe cei din jur, imi pierd lacrimile…imi pierd mintile.

Ar trebui sa pasesc incet peste, sa fug cu invatatura furata, si sa-mi vad de treaba mea, sa ridic capul si sa dau tot la o parte. Ar trebui sa fiu indiferenta, sa-mi inghet sufletul si sa-mi solidific drumul pe care merg. Dar daca fac asta, pierd ceva, pierd o parte din mine care ma tine pe loc.

Uneori simt ca numai eu lupt, trag cu dintii, eu ma zbat sa fie bine totul. Eu ma umilesc, eu alerg, eu incerc sa imbin toate elementele din viata mea asa fel incat sa fie o armonie aproape perfecta. Incep sa cred ca mi-e interzis sa ma gandesc la viitor, trebuie mai intai sa trec cu bine prin prezent, prezentul asta constant in care trebuie sa-mi repar trecutul.

Nu am ce sa vorbesc, cu nimeni. Are dreptate, ei nu traiesc cu mine, ei pot doar sa ma asculte, cu indiferenta, caci nu-i afecteaza cu nimic framantarile mele prostesti. Nu ei au trait ce am trait eu. Nu ei pot intelege. Trebuie sa iau tot cu mine unde m-oi duce. Eu am facut, eu platesc…

Poti sa-mi iei…

•26 Februarie 2011 • Lasă un comentariu

Poti sa-mi iei orice, sa-mi sorbi sufletul, sa-mi iei rabdarea, mana dreapta, visele,  zambetul, ratiunea, privirea. Sa-mi iei cel mai semnificativ obiect, sa-mi iei simturile toate, dragostea, vointa, puterea,  sa ma lasi goala pe interior, rece… Dar in niciun caz…sa nu indraznesti, sa nu incerci macar, vreodata, sa-mi iei amintirile. Caci fara, nu as mai fi eu. Amintirile mele?…toate locurile ce mi-au trecut prin fata ochilor, persoane, obiecte, lucruri pe care le-am facut, regretate sau nu…astea sunt amintirile mele, sunt lucrurile care m-au format de-a lungul timpului, bune sau rele, urate sau frumoase, inedite, unice, sunt ale mele sunt in mintea mea tot timpul, orice as face sunt legata de trecut si voi fi mereu, caci fara trecut eu nu-mi imaginez cum m-as putea trezi maine. Nu-mi poti cere sa le sterg, nu-mi poti cere sa le schimb, sa ma prefac ca nu-mi apartin.

-Cum sa ma lasi fara amintirea primei zile de scoala? Sau prima intepatura de albina? Fara amintirea juliturilor din genunchi, mancatului zapezii, punerea patinelor in picioare pentru prima oara…si totodata prima cazatura pe gheata?-

Zilele insorite care ma faceau sa trec din cea mai jalnica stare intr-una euforica, persoanele care ma bine-dispuneau prin orice gest, vorbele frumoase care mi s-au adresat, vorbele care m-au marcat sau mi-au starnit lacrimile…vorbele scrise, soptite, gandite, temerile…teama de intuneric, de singuratate, de gandurile mele sumbre…Curiozitatile pe care mi le-am satisfacut pe deplin, lacomia, ura adunata si exprimata prin gesturi negandite, setea de atentie prost inteleasa de mine, de ceilalti. Tentativele de cedare psihica, fizica, subconstientul incarcat cu prea multe fapte. Fac parte din amintiri, probabil, toate. Nu mi le va putea lua nimeni, niciodata. Si nu voi renunta la ele pentru nimic in lume, absolut nimic…

…nimic

Iti multumesc…

•11 Ianuarie 2011 • Lasă un comentariu

Iti multumesc ca imi esti alaturi, iti multumesc ca mi-ai deschis ochii, iti multumesc ca ai aparut in viata mea in momentul in care as fi avut cea mai mare nevoie de o mana sa ma ridice la suprafata, iti multumesc pentru ca datorita tie viata mea va fi altfel, ca m-ai adus la un nivel superior gandirii mele din trecut, ca m-ai acceptat asa cum sunt si cu toate cele ce am facut, iti multumesc ca ai rabdare cu mine si faci atatea pentru mine cate nu as fi meritat niciodata de la nimeni. Iti multumesc pentru cele mai frumoase lucruri pe care mi le-ai spus, pentru grija cu care-ti alegi cuvintele, pentru imbratisarile calduroase pe care le simt atat de intens…

Imi pare rau  daca nu am reusit inca sa-ti zic lucrurile astea in fata pana acum, imi pare rau daca te-am dezamagit, chiar si printr-un mic detaliu, daca vorbele mele au dat-o-n bara uneori, daca par natanga si nerecunoascatoare. Insa iti promit ca ma voi schimba, cum am mai zis de nenumarate ori pana acum si sper ca ti-ai dat seama ca deja am inceput…si cum am mai zis…nu o fac pentru tine…dar nici pentru mine. O fac pentru ca trebuie, imi doresc asta si asa va fi mai bine.

Iti multumesc inca o data pentru ca datorita tie ma simt implinita…si momentan esti cel mai bun lucru ce mi-a aparut in cale. Si am simtit nevoia sa scriu asta..pentru ca altfel nu puteam sa-mi ordonez gandurile si ideile.